Sapte principii pentru cultivarea comunitatilor de practica

Cartea "Cultivating Communities of Practice: A Guide to Managing Knowledge" prezinta un trend nou in domeniul de management al cunostiintelor, acela al comunitatilor de practica. Acestea reprezinta grupuri de persoane dintr-un anume domeniu care impartasesc o problema sau un interes comun si colaboreaza pentru schimburi de idei si pareri.

 Principiile generale ale unei astfel de comunitati sunt prezentate in capitolul 3, “Seven Principles for Cultivating Communities of Practice”. Acesta incepe prin a prezenta principala caracteristica ale comunitatilor de practica, faptul ca sunt “vii”. Se face o comparatie intre un grup de ingineri din Silicon Valley care se intalnesc pentru a compara schemele unui nou chip si lucratorii sociali din Boston ce impartasesc povesti si isi ofera ajutor referitor la problemele specifice lucrului cu oamenii. In contrastul acestor doua intalniri exista acest numitor comun al unei comunitati care se dezvolta natural si in care membrii sunt interesati sa se implice in mod direct.

Capitolul prezinta punctual cele 7 principii pentru dezvoltarea unei comunitati de practica:

1. Proiectarea pentru evolutie
2. Dialog intre perspectivele interioare si exterioare
3. Acceptarea diferitelor nivele de participare
4. Spatii publice si private
5. Concentrarea pe valore
6. Imbinarea familiaritatii si a emotiei
7. Crearea unui ritm

Primul principiu se refera la modul de formare si evolutie a comunitatilor de practica. Acestea sunt caracterizate ca organice: iau nastere datorita unei nevoi sau unei dorinte de dialog si se pot baza pe relatii sociale deja existente. Organizarea trebuie sa fie nerestrictiva, fara deadline-uri si fara o dezvoltare prestabilita. Odata atrasi membrii in comunitate, acestia isi vor dezvoltate relatiile proprii si se va putea observa evolutia libera a acesteia.

Cel de-al doilea principiu se refera la deschiderea comunitatii catre idei exterioare. Membrii trebuie sa poata aduce observatii din surse externe si ar trebui studiate alte comunitati de acelasi fel pentru a se observa modalitati de dezvoltare ale propriului grup. Se da aici exemplul unei comunitati dezvoltate pe un profil tehnic, care ducea lipsa de experti in domeniu. Dupa observarea modului in care o alta comunitate implica persoane din exterior coordonatorul a realizat ca de fapt problema era la nivel restrictii de business in dezvoltarea noii tehnologii si a inceput sa regandeasca scopul propriei comunitati.

Principiul trei este poate cel mai important si anume acceptarea diferitelor niveluri de participare din partea membrilor sau a persoanelor ce doresc sa se implice. Exista astfel mai multe tipuri de membrii care aduc insa un aport la fel de important comunitatii. Membrii de baza sunt cei care organizeaza proiecte si participa in mod activ la discutii, introduc idei si coordoneaza intr-un mod liber comunitatea. Aici se diferentiaza si cate un coordonator central in astfel de comunitati, care are rol de directionare din punct de vedere a interactiunilor mai mult decat din punct de vedere al subiectelor discutate. Membrii de baza reprezinta doar 10-15% din comunitate. Pe langa acest grup se remarca membrii activi, cei care vin in mod regulat la intalniri si participa la discutii cu o intensitate mai mica decat a grupului de baza. Si acest tip de membrii au o pondere mica intr-o comunitate de practica, poate 15-20%. Majoritatea comunitatii este formata de fapt din membrii periferici, care rareori participa si observa din afara discutiile fie datorita faptului ca observatiile lor nu sunt semnificative, nu au autoritate sau nu au timp sa se implice in mod activ. Acceptarea acestui tip de membrii este foarte importanta pentru o comunitate. Desi aportul lor nu esti vizibil in activitatea zilnica a comunitatii acestia sunt in continuare conectati la evolutia comunitatii si observa atat problemele subiectului de discutie cat si ale grupului in general. Acestia pot porni discutii private ca o poarta de intrare in activitate sau pot sa duca mai departe principiile observate intr-o alta comunitate. Ideea de baza este ca acesti membrii sa nu se fie obligati sa participe ci sa simta ca isi doresc acest lucru de la sine.

Al 4-lea principiu se refera la confortul membrilor in cadrul comunitatii. Acestia trebuie sa beneficieze atat de spatii publice in care sa participe la discutii cu toti membrii prezenti cat si de locuri private in care pot discuta in grupuri restranse. Aceste dimensiuni pot fi delimitate fizic sau pot fi reprezentate de medii de intalnire virtuale insa pentru evolutia unei comunitati de practica interactiunea este foarte importanta iar aceasta are loc cel mai usor cand membrii sunt in largul lor, o sesiune in care doi membrii care nu se cunosc raman sa discute o problema fiind considerata una de succes.

Principiul 5 se refera la concentrarea pe valoare nu neaparat in ideea scopului comunitatii ci sa se gaseasca valori prin interactiunile dintre membrii. Se poate ajunge, odata cu evolutia comunitatii, la concluzia ca adevarata valoare a acesteia este data de dezvoltarea unui sistem de cunostiinte.

Al saselea principiu este strans legat de componenta “vie” a comunitatii de practica. Pentru ca membrii sa fie implicati acestia trebuie sa se simta atat relaxati cat si pasionati de activitatea comunitatii. Astfel, activitatile de rutina ofera stabilitatea necesara pentru dezvoltarea relatiilor iar evenimentele ce necesita implicare emotionala starnesc interesul membrilor, cum ar fi o discutie in contradictoriu in forum-ul public.

Atunci cand se creaza un ritm pentru comunitate trebuie sa se ia in cosiderare faptul ca prea multe activitati pot fi suprasolicitante pentru membrii pe cand un ritm lent duce la incetarea interactiunilor. Acest principiu necesita o cunoastere de catre coordonatori a relatiilor din comunitate precum si trebuie particularizat in cadrul fiecarui grup.

Pentru a dezvolta o astfel de comunitate regulile generale pentru design-ul unei intalniri nu pot fi impuse in mod traditional. Comunitatea trebuie sa se dezvolte de la sine, sa fie dinamica si libera, membrii sa se simta confortabil si sa existe relatii atat sociale cat si profesionale. Rolul unui coordonator, desi nu la fel de solicitant ca, este de necontestat intr-o astfel de comunitate. Atata timp cat exista interes din partea membrilor participanti aceasta se poate dezvolta de la sine fara interventie externa sau coordonare insa este importanta mentinerea unui ritm si a cultivarii relatiilor in cadrul acesteia. Coordonatorul trebuie sa supravegheze dinamicitatea comunitatii mai mult decat atingerea scopului acesteia.